Proto-coclenderii şi Constituţia lor zburătoare

Vi s-a întâmplat vreodată să meşteriţi un bărzoi dintr-o gumă de mestecat şi două coşmaruri? Sau să transpuneţi pe note aprigele strigăte ale unei piuliţe de bronz care încearcă să se strecoare pe sub uşa sufrageriei? Doar dacă răspunsul este "da", atunci şi numai atunci puteţi să urcaţi în autobuz pe uşa din faţă.

Se pare că aceste două condiţii au fost menţionate pentru prima dată în cea dintâi Constituţie adoptată prin referendum de proto-coclenderii care au trăit pe aceste meleaguri cu sute de ani în urmă. Ele s-au transmis prin viu grai, din generaţie în generaţie, datorită nefericitei hotărâri ca din paginile scrise să se facă avioane din hârtie, mici şi albe, care să fie răspândite de adierea vântului în cele patru zări, pentru ca fiecare proto-coclender să afle şi să nu uite că este cetăţeanul unei ţări democratice.

Din nefericire, pe lângă faptul că mulţi locuitori ai acelor vremi nu ştiau să citească, o mare parte dintre micuţele avioane de hârtie s-au rătăcit şi s-au afundat în căpiţele de fân înşirate pe marginea drumurilor, astfel că o bună parte dintre nefericiţii proto-coclenderi nu au aflat niciodată că trăiesc liberi, într-o ţară guvernată de popor prin reprezentanţii lui aleşi o dată la nouăzeci de ani.

Yes, we do!

Gogoşi

Se spune că, în vremurile din vechime, pe când încă se mai punea virgulă între subiect şi predicat, nu se pomenea bâlci fără gogoşi. Asta dacă toată povestea nu e doar o gogoriţă inventată de un gogoman şi postată, gogâlţ-gogâlţ, pe Google.

Cazanul în care bolborosea uleiul încins era nelipsit printre halviţe, negustori, covrigi, ţuică, primari, saci cu porumb, gogoşari, mititei, căruţe, chirăieli, acordeoane, mitici, nuci, pocnitori, mere, jandarmi, şuţi, castraveţi. În ele, gogeamite gogoşile umflate de făină şi bosumflate de fierbinţeală se răsteau una la alta încercând să-şi facă tot mai mult loc pentru săltăreaţa lor dănţuială. Cele mai bronzate, cu o vechime mai mare în baia cu ulei, râdeau de noile venite albe şi sclifosite, până când polonicul găurit le scotea, le scurgea bine şi le tăvălea prin castronul cu zahăr, sub privirile pofticioase şi înghiţiturile în sec ale puradeilor înghesuindu-se prin preajmă.

PS - Facem precizarea că toate cele de mai sus nu au nicio legătură cu Octavian Goga sau Gogea Mitu.

Talent cu mici şi muştar

E sfânta pauză de masă la Combinatul de numărat butoniere din Ciorogârla.

- Doamne, cât de talentat sunt! spune coclenderul Boboneaţă Eusebiu, şef de tură. Nu-mi vine să cred câtamai talentul mi se scurge prin organismul personal, de dimineaţă până seara şi uneori chiar în timpul nopţii. Sunt copleşit extrem! Şi să nu crezi mătăluţă că mi-e uşor, că mă apucă uneori şi o aşa mâncărime a pielii de nu ştiu ce să mă fac şi de ce să mă frec, probabil că am şi un soi de alergie la capacităţile mele surescitate...

Coclenderul Boboneaţă Eusebiu întinde un mic rotofei prin grămăjoara de muştar şi muşcă pofticios din el. O picătură de grăsime i se scurge din colţul gurii pe bărbie, o şterge cu dosul palmei şi continuă:

- Ba alteori mă doare şi capul, aici în partea dreaptă, unde mi-a ieşit şi un soi de cucui! Ce ştiţi voi!... molfăie el, plescăie şi înghite, gogâlţ-gogâlţ. Aseară, cam pe vremea asta, m-am apucat să aşez în ordine crescătoare nişte numere. Şi să ştii că mi-a ieşit chiar din a doua încercare! Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua!... 

Încheie şi ultima bucată de mic, cu părere de rău că nu s-a sfârşit concomitent muştarul.

- Talentul mă apucă aşa, dis-de-dimineaţă, pe stomacul gol. Mă ia cu o fierbinţeală aici, în piept, şi nu mă lasă până nu bag ceva în gură. Pe urmă, cam pe la zece, iar. Şi din nou trebuie să bag ceva la ghiozdan, că mă enervează cât de talentat sunt! Şi uite-aşa, cam din trei în trei ceasuri, simt cum mă umflu de calităţi.

Coclenderul Boboneaţă Eusebiu, şef de tură la Combinatul de numărat butoniere din Ciorogârla, se şterge la gură cu batista, adună şi aruncă resturile prânzului la coşul de gunoi, apoi se priveşte încă odată, mulţumit şi sătul, în oglinda rotundă cu rană de aluminiu pe care o ţine tot timpul în faţa lui pe birou.

- Hai că sunt al naibii de talentat, dă-mă dracului!... 

Insensibila ştampilă

Cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui coclender este să se îndrăgostească nebuneşte de o ştampilă.

Pare ireal. Şi nici coclenderului-şef Cioroboc Teofil nu i-a venit să creadă că totul este aevea până în dimineaţa în care s-a deşteptat cu ea în gând după un somn agitat şi plin de năucitoare vise. Şi-a dat seama, în timp ce îşi aranja mustaţa în faţa oglinzii, că ştampila în apropierea căreia îşi petrecea cel puţin opt ore în fiecare zi devenise cu timpul o prezenţă liniştitoare fără de care nu putea să-şi mai conceapă viitoarea-i existenţă. Dintre toate ştampilele pe care le folosise în lunga lui activitate de funcţionar public, unele rotunde, altele triunghiulare, dreptunghiulare sau pătrate, aceasta de acum, cu tuşul ei atât de violet, i se părea unică şi de neînlocuit.

Este de la sine înţeles că numita ştampilă nu-i dădea nicio atenţie, îl privea cu o crudă indiferenţă şi avea mereu ceva de obiectat de fiecare dată când coclenderul-şef Cioroboc Teofil încerca să strecoare vreo aluzie la o posibilă şi atât de dorită relaţie sentimentală.

- Je vous aime, mon timbre!... I love you, my stamp!... şoptea el dulce.

- Mi si rupi, şefu'! răspundea ea într-o limbă necunoscută.

Colegii de serviciu începuseră să şuşotească deja şi să glumească pe seama celor doi. Privirile pe care coclenderul-şef le furişa timid spre ştampila cea rotundă deveniseră subiect de chicoteli şi bârfe răutăcioase. 

La toate aceste schimbări minunate din viaţa coclenderului-şef Cioroboc Teofil se adăuga şi faptul că începuse să îşi lustruiască pantofii în fiecare dimineaţă, să îşi schimbe cravatele şi să se spele pe cap din două în două zile, fără a mai pune la socoteală că sticluţa cu apă de colonie se termina din ce în ce mai repede...

Haiku

Pe înserat, adică tocmai atunci când întreaga natură îşi ia rămas-bun de la radiaţia electromagnetică a cărei frecvenţă şi intensitate produc omului obişnuit cunoscuta senzaţie vizuală, un coclender cu fes de lână tras pe urechi şi pantaloni de trening peticiţi, aşezat pe banca îngustă din faţa porţii, se spală pe picioare într-un lighean smălţuit (peste tot) dar şi ruginit (pe ici pe colo).

- Fă Giulietoooo!!!... Hai-cu-prosopul-ăla-căl-uitai-pe-televizor-firar-măsa-dracului! 

O frunză de nuc ameţită de vânt cade în apa din lighean împrăştiind valuri mici şi delicate care mângâie gleznele zbârcite ale coclenderului...

6 din 49

Dacă nu aţi văzut până acum un câine mergând pe bicicletă, atunci jucaţi degeaba la Loto! Pentru că numai această providenţială întâlnire vă oferă şansa unui câştig. Încercaţi în zadar cu acatiste săptămânale. Încercaţi în zadar cu rugăciuni spuse în fiecare seară, în care îl rugaţi pe Cel de sus să vă ajute.

Mai trebuie să ştiţi că dimensiunea câştigului e direct proporţională şi cu dimensiunea căţelului. Una este să vă întâlniţi cu un micuţ pechinez agitat (care nu vă oferă mai mult de trei numere norocoase) şi alta cu ditamai dobermanul (care vă apropie cu siguranţă de potul cel mare).

În plus, nu neglijaţi niciodată culoarea bicicletei. Este de preferat o bicicletă verde, cu mari şanse de câştig, uneia albastre care aproape că vă scoate din competiţie.

Dar atenţie şi la alte detalii! Cu ceva timp în urmă, un coleg m-a întrebat ce şanse de câştig are având în vedere că întâlnise pe drum de seară un maidanez de mărime potrivită pedalând. După toate probabilităţile, câştigul la Loto urma să fie considerabil, drept pentru care îşi deschisese deja un cont în bancă şi îşi cumpărase o valiză cu încuietoare cifrată, pentru transportul în siguranţă al sumei dobândite.

În ziua tragerii, bilele nu s-au aliniat însă potrivit aşteptărilor iar amicului - surprinzător - nu i-a ieşit niciun număr. Şi poate că nici acum nu aş fi găsit o explicaţie pentru eroarea de calcul, dacă nu ar fi recunoscut chiar el, după câteva zile, că de fapt bicicleta nu fusese chiar bicicletă, ci tricicletă.

Iată aşadar cum o eroare mică poate da peste cap, în mod lamentabil, o interpretare fără cusur...